@PaulS
Nu știu de când urmărești evoluția infrastructurii din România, așa că o să încerc să explic de ce cred că ideea aceasta nu este corectă.
Între 2015 și 2021 (adică 7 ani), lista inaugurărilor arată așa: 32, 22, 18, 56, 43, 60, 29 de kilometri.
Asta înseamnă o medie de doar 37–38 de kilometri pe an — o performanță modestă, ca să nu spunem rușinoasă.
După 8 ani consecutivi în care nu s-a construit aproape nimic, era inevitabil ca piața să rămână fără firme cu capacitate reală.
Nimeni nu investește în utilaje sau forță de muncă într-un sector atât de slab și impredictibil.
Dacă te uiți pe mesajele PUM din 2021, chiar și din 2022, vei vedea că exista un consens: atingerea pragului de 100 de kilometri pe an părea un vis frumos, dar irealizabil.
Cu 40 de kilometri pe an nu ajungeam nicăieri — ne-ar fi trebuit 25 de ani ca să atingem 2.000 de kilometri de autostradă, adică undeva în 2050. Îngrozitor.
În jurul anilor 2021–2022 s-a făcut o încercare clară de a crește capacitatea pieței prin semnarea unui număr mult mai mare de contracte.
Ritmul de atribuire a fost fără precedent.
Problema a fost că nicio firmă din piață nu avea, la acel moment, capacitatea reală de a duce la capăt toate aceste lucrări.
Desigur, firmele private se pot adapta, dar în lumea reală asta nu se întâmplă peste noapte.
Trebuie cumpărate utilaje, angajați și integrați oameni — procese complexe, greu de înțeles pentru cei care „monitorizează” de la distanță, fără să fi lucrat vreodată în mediul privat sau în proiecte inginerești de anvergură.
E ca la o fabrică ce produce 40.000 de mașini pe an și, dintr-o dată, i se cere să producă 200.000.
În mod clar, vor urma 2–3 ani de întârzieri în livrare, în funcție de cât de repede poate fi scalată producția.
Tu ce ai prefera: 40 de kilometri fără întârzieri sau 200 de kilometri cu 6 luni de „întârziere”?
Oricine are cât de cât o înțelegere reală a fenomenului ar înțelege că numărul de kilometri livrați anual este mult mai important decât eventualele întârzieri.
Așadar, în doar 2–3 ani, producția a fost scalată de 4–5 ori. Asta este, pur și simplu, fantastic.
Dacă la 200 de kilometri pe an încă spunem că „nu avem capacitate”, atunci cum ai descrie anul 2021, cu doar 29 de kilometri? Catastrofă?
UMB, între 2019 și astăzi, a crescut de la aproximativ 1.900 la în jur de 7.000 de angajați — o creștere de aproape 4 ori.
Și asta fără să mai vorbim despre zecile (poate sutele) de utilaje cumpărate în această perioadă, ori despre experiența acumulată de managementul companiei după atâția kilometri de autostradă construiți.
Sper că aceste cifre te ajută să înțelegi că așa-zisa „problemă a capacității” este, în realitate, un drob de sare — o temere exagerată, creată artificial, care ignoră complet realitatea din teren.
Din punctul meu de vedere, cifrele acestea arată clar că scalarea pieței românești — nu doar a UMB — este deja un succes.
Să ne uităm la întârzieri.
Pe A7, unde UMB are grosul lucrărilor pe 3 tronsoane, în total aproximativ 240 de kilometri, primul tronson s-a terminat cu vreo 4 luni înainte de termen, al doilea cam la timp, iar al treilea cu aproximativ 6 luni întârziere.
Dacă cineva știe puțină matematică — și am făcut acest calcul și la PUM — media întârzierilor este foarte mică.
Și asta într-un proiect imens pentru România, realizat în contextul unei scalări semnificative a capacității pieței.
Același exercițiu se poate face și pentru celelalte loturi ale UMB: încearcă să faci o medie a întârzierilor și vei vedea că matematica contrazice ideea unor întârzieri semnificative, cu atât mai puțin catastrofale.
Ultima idee: hai să privim doar 12 luni în față, în primăvara/vara anului 2026.
A0, DEx12 și DEx6 probabil vor fi terminate toate anul acesta.
A7 va fi, în mare parte, finalizată.
A3 parte deja terminată, iar restul va ajunge la 90%.
După cum vezi, scalarea capacității rezolvă singură problema.
Care lot crezi că nu va avea resurse alocate în vara anului 2026?
Problema nu este „lipsa capacității”, ci ce facem cu această capacitate 2026 / 2027.
Provocarea reală este să continuăm să finanțăm capacitatea care deja s-a construit în ultimii ani.
Faptul că farul călăuzitor al României în infrastructură nu poate să vadă nici măcar 12 luni înainte și continuă să repete aceleași idei limitate și rigide îmi spune foarte clar cât de „specialiști” sunt.
